Explicații la Biblie

Acasă » Eseuri » Lucrarea „prin credință“

Lucrarea „prin credință“

Iată că am străbătut două continente, câteva ţări şi am vizitat o sumedenie de biserici creştine. Lucrarea cu oamenii este uneori lipsită de rezultate vizibile spectaculoase. Răsplătirile ei sunt de cele mai multe ori nevăzute şi ele, uneori rămânând ascunse foarte adânc… în viitor. Asta nu înseamnă însă că ele nu există!

În primul rând, cine lucrează cu oamenii colaborează îndeaproape cu Dumnezeu şi‑I simte foarte concret… respiraţia.
Acest „Ruah Elohim” sau „Duh al Celui Atotputernic” adie delicat încă pe deasupra acestei lumi, aducând mereu în fiinţă şi crescând apoi duios… copii „născuţi de sus”, destinaţi să vadă şi să
moştenească Împărăţia lui Dumnezeu. În al doilea rând, cel ce lucrează cu oamenii pătrunde vrând‑nevrând în lumea nevăzută a spiritualităţii, a caracterului. Aceasta este o lume a inefabilului, dincolo de „ceea ce se vede” cu ochii fireşti, o realitate care poate fi palpată numai cu sufletul şi poate fi modelată numai prin Cuvânt, prin post şi prin rugăciune.

Una dintre caracteristicile acestei existenţe spirituale este ceea ce numesc eu „elasticitatea”, capacitatea ei de a‑şi schimba forma şi conţinutul nu atât prin fapte, cât prin atitudini determinante. Cercetătorii psihanalizei numesc acest nivel existenţial „subconştient”. Biblia o numeşte pur şi simplu „trăire prin credinţă”. Din acest punct de vedere, ceea ce suntem noi în noi înşine este cu mult mai important decât ceea ce ne apucăm să facem, căci ceea ce înfăptuim va fi întotdeauna doar o curgere în afară a preaplinului care ne clocoteşte înăuntru. „Căci din prisosul inimii vorbeşte gura.” Trăirile noastre interioare devin filtrul prin care privim în jurul nostru, influenţându‑i pe cei din jur şi lăsându‑ne la rândul nostru influenţaţi de ei.

Pentru fiecare dintre noi, lumea nu este aşa cum este ea, ci aşa cum suntem noi pe dinăuntru. Un muzician o va vedea mereu plină de melodii, un hoţ o va vedea plină de prilejuri de hoţie, un
egoist o va vedea rea, în timp ce un filantrop o va vedea mereu plină de frumuseţea facerilor de bine.

Fiecare trăim, măcar în parte, în lumea propriilor noastre creaţii. Iar eu vreau să vă arăt că cine a spus „ce‑şi face omul cu mâna lui…” a fost un om cu o mare experienţă de viaţă şi ne‑a lăsat
o lecţie la care am face bine să luăm mai bine seama.

Aş vrea să vă atrag atenţia asupra acestui verset care cuprinde ceea ce lumea creştină a ajuns să numească „Regula de aur”:

„Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi‑le şi voi la fel.” (Matei 7:12)

Domnul Isus spune că acesta este rezumatul întregului Vechi Testament: „Căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Prorocii.”
Din aceeaşi familie de proverbe înţelepte mai sunt două:

„Nu‑ţi tulbura izvorul din care bei apă”
şi
„După faptă şi răsplată”.

În primăvara anului 2002, mă aflam în mijlocul unui grup de păstori baptişti români de pe coasta de vest a Americii întruniţi pentru şedinţa lor trimestrială. Seara, cei din loc au închiriat o
sală încăpătoare pentru ca toţi membrii adunărilor locale să poată încăpea la nişte servicii de închinare şi de evanghelizare. Diferite formaţii corale urcau pe scena sălii şi cântau imnuri creştine între predicile rostite de păstorii diferitelor biserici. Ştiam că relaţiile dintre bisericile din acel oraş nu erau chiar atât de bune cum ar fi trebuit şi fiecare vorbitor se străduia să dea o învăţătură care să aplaneze conflictele şi să creeze premizele unei mai bune colaborări viitoare. Strădaniile vizitatorilor au fost întâmpinate însă cu mult scepticism de cei localnici.

Seara a atins un punct de impas când conducătorul unuia dintre corurile de tineret din zonă a cerut să spună câteva cuvinte înainte de a dirija o cântare. Cuvintele lui, care nu spuneau nimănui
nimic nou, au stârnit totuşi rumoare şi nemulţumire printre cei prezenţi: „Vreau să spun că singura şansă a tineretului din aceste biserici de a face ceva frumos pentru Christos în viitor este să nu se ia după pilda celor ce conduc bisericile astăzi. Şi acum vom cânta cântarea…”
După o aşa „introducere”, trebuia să vorbesc eu! Vă închipuiţi impasul teribil în care mă aflam…

A trebuit să‑mi schimb subiectul. M‑am rugat cu toată inima Domnului să‑mi dea un subiect care să‑i spună acestui tânăr şi tuturor celor ce gândeau ca el ceva care să‑i scoată din amărăciunea
paralizantă şi din duhul neiertător de judecată. Am vorbit fără „notiţe” şi am prins „un vânt prielnic” din partea Duhului Sfânt.

Ţin minte că am început să predic printr‑o rugăminte:

– Aş dori să vă rog să repetaţi cu voce tare prima parte a versetului 12 din Matei 7: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi‑le şi voi la fel.” Apoi am adăugat: Sper să învăţăm acest text
pe dinafară şi, dacă Dumnezeu ne dă har, şi pe dinăuntru. Aş dori să‑i spun celui ce a vorbit înaintea mea că uneori avem tot dreptul să fim drepţi, dar niciodată nu avem dreptul să fim răi! Metoda recomandată de Domnul Isus este cu totul alta: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi‑le şi voi la fel.”
Recomandarea aceasta are de-a face cu câteva lucruri foarte importante. În primul rând, ea este o mustrare, o expresie a nemulţumirii pe care o avea Domnul Isus faţă de atitudinea ucenicilor Săi în relaţiile cu cei din jur. Dacă o citiţi din acest punct de vedere,

Predica de pe Munte este un manifest al unei noi ordini, o pledoarie pentru un tip nou de personalitate.
Domnul Isus a venit printre noi nu numai ca să ne arate cât de răi suntem acum, ci şi ca să putem vedea în fiinţa Sa cât de buni putem deveni dacă‑I dăm voie lui Dumnezeu să „ne nască din
nou” şi să ne crească după chipul şi asemănarea Fratelui nostru mai mare, Isus.

Necazul pe care‑l avea Domnul Isus cu ucenicii este că ei se lăsau pradă influenţelor din jur şi, în loc să colaboreze cu Domnul Isus la instaurarea unei ordini noi, se lăsau modelaţi de lumea din
jur. Ei nu „acţionau”, ci „reacţionau” la ceea ce le făceau alţii. O personalitate adevărată nu se lasă dominată de acţiunile celorlalţi. Ea nu este înrobită de dimensiunile răutăţii din jur, ci impune în jur propriile ei dimensiuni. Iată doar câteva pasaje în care Domnul Isus Îşi exprima această nemulţumire faţă de comportamentul ucenicilor de atunci:

„Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce-şi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic, decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare
de oameni. Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n‑aprind lumina ca s‑o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din
casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.” (Matei 5:13‑16)

„Aţi auzit că s‑a zis: «Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.» Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce‑i şi pe celălalt. Oricui vrea să se judece cu tine şi să‑ţi ia haina, lasă‑i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. Celui ce‑ţi cere, dă‑i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine. Aţi auzit că s‑a zis:

«Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.» Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi‑vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu
fac la fel? Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” (Matei 5:38‑48)

O personalitate afirmă şi influenţează, un om lipsit de personalitate răspunde „cu aceeşi măsură”. Această realitate se vedea atunci şi din practica invitării la masă.

„A zis şi celui ce‑L poftise: «Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei la rândul lor pe tine şi să iei astfel o răsplată pentru ce ai făcut. Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe orbi. Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n‑au cu ce să‑ţi răsplătească; dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi.»” (Luca 14:12‑14)

Îl văd pe Domnul Isus uitându‑Se la ucenici cu reproş, parcă spunându‑le: „Ce Mă fac Eu cu voi? Eu am venit să construiesc o lume nouă; voi vă conformaţi lumii vechi. Eu rezidesc realitatea;
voi vă răzbunaţi răutatea.”

Se cere tărie de caracter ca să nu le dai voia altora să dicteze termenii în care‑ţi trăieşti tu viaţa. Iniţiativa trebuie să‑ţi aparţină întotdeauna ţie.Charles Swindoll, un predicator american, a spus: „Cu cât trăiesc mai mult, cu atât îmi dau mai mult seama de importanţa atitudinilor. Pentru mine, ele sunt mai importante decât faptele,

mai importante decât trecutul, decât educaţia, decât banii, decât circumstanţele, decât eşecurile, decât biruinţele, decât orice ar zice sau ar face ceilalţi oameni. Atitudinile sunt mai importante decât aspectul exterior, decât talentul şi decât priceperea. Ele hotărăsc dacă un om, o familie, o companie sau o biserică propăşeşte. Lucrul cel mai remarcabil este că atitudinile sunt în puterea noastră. Nu poţi schimba ziua de ieri şi nu poţi determina cum se vor purta cu tine oamenii; nu poţi evita inevitabilul. Poţi în schimb să cânţi pe singura „coardă” care‑ţi stă la îndemână: atitudinea ta în faţa realităţii.

În al doilea rând, această afirmaţie îndeamnă să ne „construim cu propriile noastre mâini” realitatea în care să trăim.
Există un fel de rezonanţă între noi şi cei din jurul nostru. Noi nu vedem lumea aşa cum este, ci aşa cum suntem noi! Cine iubeşte va trăi întotdeauna într‑o lume de prieteni. Cine urăşte va
trăi într‑o lume de duşmani. Noi construim cu mâinile noastre lumea în care trăim.

Pentru cel avar, lumea din jur este o lume a banilor, fiecare privire aruncată asupra celor din jur este în esenţă un fel de „evaluare valorică”. Privirea unui astfel de om descoperă mereu
„cât face fiecare”, cât folos financiar poate fi tras din prietenia cu cutare sau cutare.

Uitaţi‑vă la ce se întâmplă când un „imoral” (ca să vorbesc eufemistic) intră într‑o colectivitate de oameni. În numai câteva minute, el descoperă dintr‑un dialog al privirilor cine este
„disponibil” acolo pentru planurile lui mocirloase. Înţelepciunea populară a observat: „Cine se aseamănă se adună.” Niciunul dintre noi n‑are voie să‑şi justifice răutatea lui cu răutatea celor din jur.
Dumnezeu ne‑a chemat să lucrăm împreună cu El, nu la acceptarea realităţii, ci la transformarea ei. Suntem pe poziţia unuia chemat să‑i înveţe şi să‑i formeze pe cei din jurul nostru. Nu omul este produsul circumstanţelor; circumstanţele sunt produsul omului.

Ca nişte veritabili profesori, nu trebuie să ne coborâm la nivelul elevilor, ci să‑i ridicăm pe ei la nivelul nostru. Un profesor cu un suflet bun care predă istorie, matematică sau biologie este de mai mult folos pentru formarea caracterului în elevi decât un profesor uşuratic care predă un curs biblic. Orice reacţie care ne coboară la nivelul răutăţii din jur nu este o biruinţă, ci o înfrângere. Cea mai bună metodă de a fi „cineva” este să fii tu însuţi.

Amintiţi‑vă de întâlnirea dintre Domnul Isus şi Iuda în gradină Ghetsimani. Se întâlneau doi exponenţi ai unor lumi diferite. Cu o sărutare, semn împrumutat din lumea frumosului, Iuda Îl dă la moarte pe Christos. Ca să scoată mai mult în evidenţă contrastul ipocrit, Isus întreabă:

„Iudo, cu o sărutare Îl vinzi tu pe Fiul Omului?”

Ceea ce mă şochează însă pe mine este altceva! Isus îl numeşte pe Iuda „Prietene”! Oricare dintre noi i‑am fi spus cu dispreţ: „Trădătorule! Ucigaşule! Vânzătorule! Prefăcutule!” Domnul Isus n‑a făcut însă aşa ceva… El Şi‑a trăit predicile
şi a ilustrat cu viaţa Sa principiul din Predica de pe Munte. Dincolo de vorbe, dialogul este mult mai complet şi mai complex. Prin atitudine şi cuvinte, Domnul Isus îi spune lui Iuda:

„Ai fost cu Mine trei ani şi jumătate şi n‑ai învăţat şi n‑ai priceput încă nimic. Ai fost cu noi, dar n‑ai devenit încă dintre «ai noştri». Facem parte din lumi diferite. Eu vin la tine din lumea iubirii, a adevărului, a frumosului, a iertării. Tu vii la Mine din lumea decăzută a urii, a interesului egoist, a urâtului. Ai împrumutat de la lumea Mea doar aparenţele. Mi‑ai dat o sărutare. Este însă o sărutare care ascunde viclean păcatul vânzării. Vai, Iuda, ce ieftin M‑ai vândut!… Doar pentru treizeci de arginţi, Iuda? Vii la Mine din lumea ta, cu toată teroarea şi răutatea ei chinuitoare. Eu am să rămân însă în lumea Mea. Nu Mă cobor în lumea ta. Nu vei reuşi să Mă faci să te urăsc. Eu îţi spun în continuare: «Prietene!» Şi chiar
şi atunci când Mă vei da morţii, ţine minte că nu voi muri «din cauza ta», ci voi muri «pentru tine»! Lumea Mea va rămâne pentru veşnicie. Lumea ta este condamnată şi va pieri foarte curând.”

Chiar înainte de răstignirea Învăţătorului său, Iuda s‑a prins în laţul propriei lui răutăţi şi s‑a spânzurat. Christos a rămas însă veşnic! Iar puterea Lui plină de dragoste a strămutat în Împărăţia Lui milioane de oameni.
În al treilea rând, principiul acesta ne mai spune şi că limitele influenţei noastre asupra celorlalţi este limita imaginaţiei noastre pozitive.

„Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi‑le şi voi la fel“.

Acest „tot” nu este limitat decât de dimensiunile personalităţii noastre. Gândeşte‑te la o lume în care oamenii să se poarte cu tine „perfect”, la o lume în care să fii tratat aşa cum meriţi şi chiar mult mai bine decât ai putea merita tu vreodată. Gândeşte‑te la lumea aceea. Imaginează‑ţi‑o bine şi apoi treci la treabă şi iniţiază transformarea visului în realitate. Uită‑te în jur şi vezi cine nu te tratează aşa cum vrei tu. Apoi, apucă‑te să‑l tratezi nu aşa cum te tratează el, ci aşa cum ai vrea ca el să te trateze. Fă‑i exact lucrurile pe care ai vrea ca el să ţi le facă. Spune‑i exact vorbele pe care ai dori să le auzi spuse de el pentru tine. Aceasta este metoda recomandată de Isus Christos:

„Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi‑le şi voi la fel.”

Fii o sursă de binecuvântare într‑o lume de blestem.
Fii dragoste într‑o lume a urii.
Fii sfânt într‑o lume a păcătoşilor.
Fii vesel într‑o lume a celor trişti.
Fii iertător într‑o lume a celor cruzi şi răzbunători.

De ce să te încolonezi şi să cânţi „marşul funebru” al prohodului celor ce răspândesc în jur moartea? Ia tu iniţiativa vieţii! Dă tonul la o nouă melodie în jur! Începe o simfonie a primăverii veşnice, o odă a bucuriei eterne, un imn al dragostei între oameni. Nu‑i important de unde vii, ci unde te îndrepţi, nu ce stăpâneşti, ci ce te stăpâneşte, nu ce ai pe tine, ci ce ai în tine, nu ce mănânci, ci ce te mănâncă. Nu există circumstanţe, oricât ar fi ele de rele, din care un om înţelept să nu scoată ceva bun; nici circumstanţe, oricât de bune ar fi ele, pe care cel rău să nu le folosească spre paguba lui.

Oftatul lui Christos este acelaşi şi astăzi. Majoritatea ucenicilor Săi nu‑i înţeleg mesajul şi El nu are cu cine să lucreze la „transformarea” realităţii. Majoritatea se maimuţăresc reacţionând ca o oglindă lipsită de personalitate la faptele celor din jur. Există până şi un cântec popular cu acest „crez”:

„Cin’ se ia cu mine bine
Îi dau haina de pe mine!
Cin’ se ia cu mine rău
Să‑l ferească Dumnezeu
Că sunt şarpe de dudău!”

Christos ne‑a chemat să lucrăm împreună cu El la schimbarea oamenilor. Suntem „sarea pământului şi lumina lumii”. Biserica creştină este o ambasadă a Împărăţiei într‑o lume a păcatului destinată pierzării şi prăpădului. Cel mai mare bine pe care‑l putem face lumii este să nu fim ca ea! Nu circumstanţele din viaţa noastră ne determină caracterul, ci relaţia noastră cu Dumnezeu, indiferent de circumstanţele vieţii. S‑ar putea ca circumstanţele să te împiedice să aduni o avere mare, dar ele nu vor reuşi să te împiedice să‑ţi formezi un caracter mare. Jean Paul Sartre a spus:

„Important nu este să spui: Iată ce au făcut din mine, ci: Iată ce am făcut eu din ceea ce au făcut ei din mine.”

Un creştin este un „nonconformist” pozitiv, care refuză să accepte lucrurile „aşa cum sunt”, pentru că este angajat cu toate energiile lui să clădească în jur o realitate „aşa cum ar trebui să fie”:

„Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi‑le şi voi la fel.”

Fii optimist în ceea ce crezi şi dă întotdeauna o şansă viitorului.

+++++

În vara anului 2002, am fost chemat de urgenţă să merg împreună cu cei ce conduc organizaţia Christian Aid Ministries în România. Se pornise o „vântoasă” în personalul sucursalei organizaţiei, la Suceava. Era vorba despre un conflict de personalitate între mai toţi cei ce lucrau acolo. Ajunşi la Suceava, am petrecut câteva zile pline de „interviuri” cu cei ce se învinuiau reciproc de responsabilitate pentru răul ce se instaurase în jur.

Într‑una dintre zile, l‑am ascultat pe un tânăr american, foarte acru şi înveninat împotriva tuturor românilor şi a tuturor realităţilor româneşti. Ascultându‑l, mi s‑a părut că stau în faţa unuia care poartă umbrela
de ploaie într‑o zi caniculară de vară. Parcă revizitam întâmplarea de pe coasta de vest a Americii.

I‑am cerut voie lui David Troyer să‑i spun câteva cuvinte, apoi l‑am privit câteva clipe fără să spun nimic, după care l‑am surprins cu o întrebare:

– Ascultă, te văd tânăr şi frumos. Eşti harnic şi priceput. Îl ai pe Domnul de partea ta… Vreau să‑ţi dau o veste! Undeva în lumea asta există o fată frumoasă, cu păr bălai și gropițe în obraji. care te aşteaptă să te căsătoreşti cu ea. Eşti gata?

M‑a privit lung, uimit şi perplex. Nu înţelegea ce rost au toate cuvintele acestea…

– Am întâlnit un tânăr ca tine acum câteva luni într‑o biserică română din America. Te privesc pe tine şi parcă‑l văd pe el… Eşti acru şi întunecat, ţi s‑au înecat toate corăbiile şi lumea este gata să se sfârşească… Şi când mă gândesc că noi te‑am trimis din America în România ca să faci lucrarea împreună cu Domnul şi să răspândeşti în jur frumuseţea şi harul Lui mântuitor… Ce s‑a întâmplat cu tine? Cui i‑ai dat voie să te aducă în halul acesta? În loc să te ajutăm, noi te‑am distrus când te‑am trimis aici! În loc să fii biruitor, eşti un om înfrânt. Crezi că te‑ar lua vreo fată dacă te‑ar vedea în halul acesta?

I‑am spus apoi toată întâmplarea cu tânărul nihilist pe care‑l întâlnisem în primăvară şi l‑am confruntat cu principiul Domnului Isus:

„Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi‑le şi voi la fel.”

I‑am spus:
– Ne clădim realitatea în care trăim cu propriile noastre mâini. Noi aruncăm în jur punţi care leagă sau ridicăm ziduri care separă. Suntem chemaţi să fim agenţii schimbării iniţiate de Dumnezeu în lumea noastră. S‑ar putea ca românii din jur să fie chiar atât de răi sau chiar mai răi decât ne spui tu. Asta nu scuză însă starea ta înaintea lor. Le‑ai îngăduit să te facă asemenea lor! Asta nu este bine. Asta este partea ta de vină! În loc să‑i influenţezi tu pe ei, te laşi tu influenţat
de ei. În loc să fii tare, eşti slab şi‑i laşi să‑ţi construiască realitatea în care trăieşti. Sfatul pe care trebuie să‑l urmezi este: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.”

Ca un copil de menonit bine crescut, m‑a ascultat în linişte până la capăt. Nu ştiu însă dacă m‑a şi priceput atunci. A revenit însă a doua zi şi mi‑a spus: „Cred că Dumnezeu te‑a trimis aici special pentru mine. Mulţumesc pentru tot ceea ce mi‑ai spus.”

După ce a ieşit din biroul în care eram adunaţi, a intrat înăuntru un alt lucrător american, cam la fel de trist şi acru cum fusese şi cel dintâi. Fără să mai aştepte nici un minut, David mi‑a spus:

– Daniel, mai predică odată ce i‑ai spus şi celuilalt.
Am răspuns:
– Nu mă învăţa rău. Mi se întâmplă foarte rar să mi se ceară să repet predicile.
A zâmbit şi mi‑a spus:
– Mai spune odată. Nu de alta, dar vreau să o învăț și eu ca s-o spun și la alții cu care avem aceleași probleme.

+++++

Exemplul lui Naaman – 2 Regi 5

Realitatea este „elastică” și se mulează pe dimensiunile credinței noastre. Oricât de extraordinară ar părea această afirmație în contextul rațional din gândirea modernă, ea este perfect adevărată! Am să încerc să ilustrez acest lucru printr-o întâmplare relatată în cartea a doua a Împăraților, capitolul 5. Este vorba despre vindecarea lui Naaman, căpetenia oștirii împăratului Siriei.

Textul ne spune că o serie de oameni au fost confruntați cu aceiași problemă, dar au recționat diferit. Problema a fost vindecarea leprei. Unii dintre cei amintiți acolo au spus că vindecarea leprei este posibilă. În categoria acestora îi putem cita pe fetița ajunsă în robie, pe împăratul Siriei și pe Elisei). Alții au spus că vindecarea leprei este imposibilă. În categoria lor îi putem enumera pe împăratul lui Israel și pe … imensa majoritate a oamenilor care trăiau în acele timpuri. Cine a avut dreptate?

Nu vă grăbiți să răspundeți pripit la această întrebare. Înainte de a vă lăsa să o faceți, dați-mi voie să vă mai spun câteva lucruri.

Întâmplarea cu pricina ne arată, la o privire mai atentă, că fiecare dintre noi, și toți deopotrivă pendulăm în ceea ce facem între „lucruri inutile“ și „lucruri necesare”. Judecate de noi, prin prisma rațiunii, unele din faptele noastre trec examenul necesității, în timp ce altele nu trec.

De exemplu, a trebuit ca Naaman să plece din țara lui și să vină în Israel ca să fie vindecat? A trebuit. A trebuit ca Naaman să se ducă laîmpăratul lui Israel ca să fie vindecat? Asta n-a trebuit, ci a fost de-a dreptul o pierdere de vreme. A trebuit ca Naaman să meargă la proorocul Elisei? A trebuit. A trebuit ca Naaman să se sclade în Iordan? Deși a părut inițial o pierdere de vreme, se pare că a trebuit. A trebuit ca Naaman să se scalde de șapte ori în Iordan? Greu de spus? Dar daca se scălda numai de șase ori? Ar fi fost o încercare inutilă? Cu siguranță că da! N-ajungea să se scalde în Iordan o singură dată? Nu. De ce? Este imposibil de răspuns rațional la această întrebare. La fel de greu ca și explicația superioritații apei murdare a Iordanului în comparație cu, Abana șui Parpar,  apele limpezi, de munte ale Siriei.

În viața celui pornit să împlinească voia lui Dumnezeu, acțiunile cad de multe ori aparent în această paradoxală categorie a „lucrurilor nenecesare” sau „inutile”. Convingerea mea cea mai intimă este că „toate” faptele credinciosului sunt în ultimă instanță „inutile”. Dumnezeu ne-a rânduit să ne „specializăm” în lucruri inutile. Vom gradua în ziua zudecății cu diploma de „robi netrebnici“, specializați în „lucruri nenecesare“!

Iată de exemplu rugăciunea. Este necesar să ne rugăm? Nu se poate descurca Dumnezeu fără rugăciunile noastre?  Îmi aduc aminte că aceasta a fost una din cele mai complexe probleme cu care m-am confruntat după ce eu însumi m-am întors la Dumnezeu. Peste muți ani de zile, când încercam să țin un studiu despre viața de rugăciune pentru tinerii din biserica noastră m-am lovit de aceiaș paradox. Problema pe care o am cu tinerii este că mulți dintre e … încă gândesc! Cu vârsta, ei vor începe să accepte fără contestare o întreagă serie de lucruri. Când mai sunt tineri însă, când mintea lor mai este încă ascuțită și în căutare personală de răspunsuri, tinerii gândesc și … întreabă!

„Daniel, dacă Dumnezeu și așa știe tot de ce mai trebuie să mă rog eu ca să-i spun anumite lucruri” Dacă Biblia spune să nu ne îngrijorăm de nimic, „căci Tatăl nostru știe de ce avem tre buință” și ne va purta El însuși de grijă, de ce trebuie să-i mai cerem noi „pâinea cea de toate zilele”?  Dacă Pavel ne spune că, de fapt, noi nici nu știm cum să ne rugăm, ci Duhul mijlocește pentru noi „cu suspine negrăite”, de ce mai trebuie să ne rugăm? Nu este rugăciunea o treabă inutilă?

Este foarte greu să dai un răspuns „rațional” acestor întrebări. Pentru multă vreme, pentru mine rugăciunea a fost un fel de dialog de genul: „Doamne, eu știu că Tu ști că eu știu că Tu ști că eu știu că Tu ști …, dar totuși îți mai spun și eu că …” Adevărul este că noi trebuie să ne rugăm pentru motive mult mai adânci decât un dialog superficial cu Dumnezeu despre realitățile zilnice. De ce trebuie însă să ne rugăm?

Să luăm apoi „vestirea Evangheliei”.

Oare nu este adevărat că cei „aleși” au fost scriși în cartea Mielului înainte de întemeierea lumii? Oare nu este clar din primele trei capitole ale epistolei către Efeseni că tot planul de mântuire a fost deja „terminat” din punctul lui Dumnezeu de vedere? În toate aceste trei capitole nu se spune nimic de ceea ce ar putea să facă omul.

Oare nu scrie în Romani că, privit din perspectiva eternității, din afară de timp, procesul reintegrării mântuiților în slava cerului este deja determinat?

„De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume, spre binele celor ce Sunt chemați după planul Său. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și Hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulți frați. Și pe aceia pe care i-a Hotărât mai dinainte, i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihăniți; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit“ (Rom. 8:28-30).

Diferențele de vederi în această privință i-au făcut pe doi din marii oameni ai Reformei să-și sfătuiască adunările în mod diferit. Luther îi certa pe cei din audiență și le spune: „Ce căutați aici? Voi deja ați primit mântuirea. Duceți-vă la colțurile drumurilor și aduceți-i pe alții să vină aici. Dați-le o șansă să asculte și ei Evanghelia”. Calvin, pe de altă parte, le spunea cam așa: „Nu vă pierdeți cu firea, cine este rânduit va fi mântuit. Niciunul dintre cei aleși nu va rămâne afară. Chiar davă este în jungla Africii, Dumnezeu va găsi un mijloc ca să-l salveze și de acolo.”

Trebuie să vestim Evanghelia sau nu? Depinde mântuirea altora de lucrarea noastră sau nu depinde? Rațiunea este și aici în impas. Răspunsul trebuie să ne vină din altă parte.

Să considerăm apoi botezul în apă. Este el necesar sau doar o baie inutilă? Ce bun ne poate aduce o simplă scufundare în apă? Mai ales in veacu modern, de ce trebuie să ne ținem de aceasta „rânduială” arhaică? Există răspunsul că botezul este un act simbolic de integrare în trupul colectiv al Bisericii, mulțimea celor mântuiți prin credința în moartea și învierea Domnului Isus. Dar nu se poate face aceasta și fără efectuarea unei „băi rituale”? Ce folos aduce ea? Unora lise pare de-a dreptul „inutilă”!

Pentru alții, chiar și ideia de a te afilia formal cu o adunare locală de credincioși este ridicolă. Ei cred că este suficient să faci parte din Biserica „adevărată”, Biserica „invizibilă” a lui Christos, Biserica din toate timpurile și din toate veacurile. Sună frumos, nu?

Este adevărat că idealismul fals al ideii iese la iveală de îndată ce cazi la pat sau intri într-un spital în care ai nevoie de un „păstor real” care să te viziteze și de frați și surori „reale” care să te ajute. Și apoi, cum vei rezolva problema „zeciuielii tale invizibile”, și al invizibilei trăiri în părtășia sfinților și a vegherii „unii asupra altora” ?

Este clar că există niște lucrări aparent „inutile” în viața celor ce trebuie să asculte de Dumnezeu. La fel ca și noi, Naaman a trebuit și el să se califice în „nenecesar” și să se cufunde în Iordan, nu o dată, nu de două ori, nu de sșase ori, ci de exact șapte ori!

Confruntat cu aceste lucruri „necesare” și „nenecesare”, Naaman a oscilat între credință și necredință. Măsura în care s-a arătat credință lui a fost exact măsura în care a fost ascultător în problemele „nenecesare”, aparent „inutile”. A biruit credința? Da, dar numai după ce a trecut tratamentul obstacolelor. Urmăriți drumul lui lăuntric. De la disperare la vestea că undeva, în țara lui Israel există un vindecător. Din răspunsul primit la Ierusalim era cât pe ce să se prăbușească în necredință. Apoi a urmat întâlnirea cu profetul, nici aceasta așa cum ar fi crezut el că ar fi trebuit să se întâmple. Când a auzit mesajul trimis prin slujitorul omului lui Dumnezeu, era cât pe ce să plece furios înapoi. Au fost însă unii care l-au sfătuit să „asculte”, chiar dacă i se pare fără sens. Fără  perseverarea lui până la capăt, fără ascultarea lui totală, credința lui ar fi foar insuficientă, căci o ascultare parțială este la urma urmei tot o neascultare!

Ce vreau să spun? Vreau să spun că Dumnezeu poate măsura credința noastră din ascultarea pe care i-o acordăm atunci când ne cere să facem lucruri aparent „inutile”, lucruri „nenecesare rațional” ca „rugăciunea“, „botezul” și „integrarea într-o adunare locală“. Arată-mi faptele ascultării tale și eu îți voi putea arăta realitatea credinței tale!

În lumea creștină, ești și ai în funcție de ceea ce crezi. Ne-am deprins din păcate să vedem lumea din jur, „realitatea” cotidiană cum o numim noi, prin ochi materialiști dialectici. Judecăm cu mintea noastră ceea ce se poate și ceea ce nu se poate. Ne comportăm ca și cum s-ar putea să fim „credincioși” numai cu duhul, dar să rămânem mereu cu mintea doar la nivelul rațiunii. Se cere astăzi o convertire a minții la viața trăită prin credință. Dacă ai ajuns la credința în Dumnezeu, mintea ta trebuie să înțeleagă că „tot ce se vede a fost făcut din lucruri care nu se văd”, și că universul este cu mult mai mult decât aceea ce se vede. Cine crede într-un Dumnezeu nevăzut, spirit infinit și perfect, trebuie să iasă dincolo de găoacea materială a acestei lumi și să-și întindă aripile în dimensiunile nevăzute ale lumii lui Dumnezeu. Marii oameni ai credinței din Biblie au fost oameni care au trăit dincolo de limitele realității mlumii materiale. Unul dintre ei s-a rugat pentru slujitorul lui și pentru mulți dintre noi: „Doamne, deschide-i ochii ca să vadă!”

Realitatea din jur este „elastică” și se modelează după dimensiunile credinței noastre. Care din cele două grupe de oameni au avut dreptate în ceea ce privește posibilitatea vindecării leprei? Singurul răspuns exact este: „Și unii și ceilalți!” Pentru cei ce n–au crezut, lepra a rămas nevindecabilă. Pentru cei ce au crezut, lepra a fost vindecată! „Facăți-se după credința ta!“ a spus odată Domnul Isus unuia. Altuia, care I-a spus: Doamne, dacă poți, vindecă-mi băiatul! El i-a replicat: „Tu zici: „Dacă poți …“ Totul este cu potință celui ce crede.“

Cu alte cuvinte, limitele posibilului nu sunt la ce pot Eu, ci la ce dimensiuni are credința ta!

Poporul de pe vremea lui Naaman, împăratul de la Ierusalim n-au crezut și n-au avut! Fetița din robie, Elisei, sfatuitorii și Naaman au crezut și au avut! „Nu ți-am spus că dacă vei crede vei vedea slava lui Dumnezeu?“ (Ioan 11:40).

Doi oameni se îmbolnăvesc de aceiași boală, unul crede și se face bine. Celălalt este bolnav în credință și rămâne și cu boala din trup. Doi credincioși stau pe aceiași bancă din biserică și ascultă aceiași predică, dar fiecare trăiește în realitatea dimensiunilor credinței sale. Umblarea cu Dumnezeu este altfel la fiecare dintre noi.

Dumnezeu face totul, dar noi trebuie să ne specializăm să ascultăm și ascultându-L să trecem peste limitele „posibilului” cotidian și dincolo de „improbabil” să ajungem să căpătăm ceea ce nu se poate primi decât „prin credință”. Care este calea într-acolo? Este calea ascultării. Ascultă ce-ți spune Dumnezeu și fă ce ți se cere. Nu contează dacă ți se pare „inutil” sau fără importanță. Tui fă ce zice Dumnezeu și lasă-L pe El să răspundă celor ce te întreabă. Ascultarea ta este măsura credinței tale în Dumnezeu. De cât de mult asculți depinde în ce fel de lume trăiești; în lumea dimensiunilor tale omenești sau în lumea infinit mai frumoasă și mai mare a Celui ce poate totul.

+++++

Acum 10 ani am predicat la Bethel din Evrei 11. Bineînţeles că am vorbit despre credinţă, pe care am definit‑o nu ca pe ceva pasiv, ci ca pe o atitudine și o activitate, ca pe „mâna întinsă în nevăzut să aducă în realitate lucrurile nădăjduite”. Ajuns acasă, m‑am simţit îndemnat de Dumnezeu să încep o discuţie cu prietenul şi colegul meu de liceu, Ionică Dumitru. L‑am întrebat dacă are credinţă. Mi‑a spus că are. I‑am spus că trebuie să o dovedim amândoi. M‑a privit întrebător. I‑am spus:

– Crezi că putem înfiinţa o biserică în satul tău din România?

Mi‑a răspuns:

– Nu! Oamenii din satul meu sunt răi şi stricaţi. N‑avem nici o şansă…

Am continuat:

– Noi n‑avem nici o şansă, dar crezi că Dumnezeu poate s‑o facă?

Şovăind şi cântărindu‑şi cu grijă cuvintele, mi‑a răspuns:

– Păi, dacă Dumnezeu poate totul, poate şi să mântuie oamenii din Mihăileşti, Ilfov.

– Chiar crezi?

– Bineînţeles că o cred.

– Dacă o credem amândoi, trebuie să întindem mâna credinţei în nevăzut şi să aducem biserica din Mihăileşti în realitate. Eşti gata să pui banii acolo unde‑ţi sunt vorbele? Punem jumătate‑jumătate şi finanţăm un plantator de biserici să meargă în Mihăileşti.

Zis şi făcut. Dumnezeu ne‑a scos în cale un om cum nu se putea mai potrivit, Valerică Ursache, de la Biserica Creştină după Evanghelie din Bucureşti. Împreună cu fratele lui, Viorel, cei doi au început să viziteze rudele lui Ionică din Mihăileşti. În doar câteva luni de zile, Dumnezeu a adus la mântuire câţiva oameni de acolo. Ca să fie cum nu se poate mai bine, primii au fost rudele lui Ionică.

Am privit întâmplarea aceasta ca o ocazie de ucenicie şi de punere în aplicare a unei lecţii predicate în biserică şi eram tare mulţumit că Dumnezeu răspunsese, iar eu aveam sentimentul unei datorii împlinite. Numai că Duhul lui Dumnezeu mi‑a şoptit duios o mustrare:

„Ionică a reuşit în Mihăileşti, dar tu ce faci cu locul de unde ai plecat tu în America? Ce faci cu cartierul Berceni din Bucureşti? Tu ai credinţă pentru oamenii de acolo?”

Mărturisesc cu ruşine că la ei nu mă gândisem. Smerit, m‑am dus la Ionică şi i‑am spus:

– Te las singur cu sponsorizarea financiară în Mihăileşti. Trebuie să încep ceva în cartierul Berceni.

Dumnezeu îl trimisese deja acolo pe fratele Vali Radu. Era omul potrivit la locul potrivit. Astăzi, în Berceni există o adunare vibrantă şi cu un mare avânt misionar. Cei de acolo au plantat alte patru-cinci puncte de misiune, unele maturizate deja în biserici de sine stătătoare.

De ce vă spun toate aceste lucruri? Ca să am un punct de plecare pentru o temă foarte importantă. Biblia spune: „Facă‑ţi‑se după credinţa ta.” Realitatea este „elastică” şi se mulează pe dimensiunile credinţei noastre. Oricât de extraordinară ar părea această afirmaţie în contextul raţional din gândirea modernă, ea este perfect adevărată!

Reclame

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Răspundem aici cererii uriașe de explicații la Biblie. Tipărite, aceste studii au fost vândute odată cu sutele de mii de exemplare ale “Bibliei cu explicații“ (aceasta poate fi comandată și azi de la Christian Aid Ministries, Ohio, USA – tel. 330-893-2428)

Tirajele foarte mari n-au reușit însă să satisfacă interesul generat de aceste studii și n-au ajuns nici pe departe “peste tot“. La solicitarea multora, le oferim pe acest blog, unde avem avantajul că le putem completa și îmbunătății continuu.

Preluați și folosiți parțial sau total.

No copyright! Just spread the Light!

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 137 de urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: